azi dimineaţă m-am trezit.. visasem că eram acolo....dar parcă nu eram eu, nu mă recunoşteam.... eram mult mai senină şi mai calmă, eram trezită ca după-o boală grea... sufletul nu mai durea, mintea nu mai căuta întrebări la deja găsite răspunsuri mâinile nu mai bâjbâiau în întuneric după presupuse urme de lumină... mă priveam stând în pat ...şi mă priveam de undeva de deasupra...pentru că simţeam că plutesc....într-un ameţitor dar veşnic amor... şi paradoxal, deşi aveam ochii deschişi ...persistă.... imaginea ta încă dormind gol cu toţi muşchii feţei relaxaţi cu orice urmă de durere, nici o urmă de ură tu şi cu tine...atât te privesc cum îţi întinzi leneş mâna peste locul în care ar fi trebuit să mă aflu îmi simţi căldura lăsată dar nu îmi simţi şi moliciunea cărnii ce încă mai poartă urmele trecerii tale profunde.... şi tresari.... mă cauţi.... bâjbâind printre cutele cearceafului mototolit de corpurile noastre flămânde şi niciodată sătule, de picioarele noastre transformate în liane pe trupurile celuilalt.... doamne cât de frumos eşti ....aşa întins în pat, ca un înger răstignit peste lumea mea atât de neagră şi înceţoşată până mai ieri.... mâna ta mă caută în continuare iar gura ta încearcă să îmi pronunţe numele...mă strigi, dar nu tu....nu e vocea ta....e vocea sufletului tău ce începe din nou să vorbească în mintea mea.....perioada lui de muţenie a trecut.... are atât de multe de spus şi se chinuie să silabisească ....ne....na....
din ce în ce mai clar...mai rugător... şi deşi nu mai dorm demult...imaginea ta încă se află în ochii mei, iar mâinile mele încă îţi mai simte fierbinţeala feselor pe care le-am atins implorândule să vină mai aproape de mine... iar gura mea poartă încă urmele şi gustul tău eliberator... doamne, cât de amară mi-era trezirea ...departe de tine... abia acum îmi simt neputincioasa trăire .... abia acum îmi simt aripile cum îmi cresc ... pentru dimineţile astea numai şi tot te-aş putea iubi până când timpul mă va împovăra cu aduceri aminte şi dincolo de el... pentru lumina pe care o simt pătrunzându-mi în suflet şi tot te-aş iubi până când iadul va fi fost acoperit de gheaţă.... pentru liniştea ce pune stăpânire pe inima mea numai şi tot te-aş iubi cu fiecare zvâcnire a inimii, cu fiecare sinapsă a neuronilor mele... pentru urmele lăsate de mâinile tale pe inima mea ,numai....şi tot te-aş iubi şi te-aş iubi şi te-aş iubi invăţând amândoi împreună să conjugăm în felul nostru toate verbele din lume eu iubesc....
eu te iubesc.....
eu te voi iubi....
tu...
tu.....
tu....
noi ....
noi.....
noi.... şi de atunci nu vom mai fi eu şi tu niciodată.....ci noi,...întotdeauna noi....respirând acelaşi aer cu aceeaşi plămâni atingând viaţa cu aceleaşi mâini lăsând aceleaşi urme, totdeauna două , pe nisipul adus în cale de valurile vieţii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu