Stau pe o margine şi te privesc. Nu mă vezi. Nici măcar nu crezi că exist. Eu cred însă în tine. Cum aş putea să fiu îngerul tău altfel? Nu pot să-ţi sterg lacrimile, nu pot să-ţi aduc zâmbetul înapoi, nu pot nici măcar să-ţi vorbesc. Mi-aş dori să pot să-ţi răspund la întrebări dar am doar privilegiul să te privesc. N-am voie să te judec dar voi fi alături de tine când altcineva o va face. De multe ori ţi-aş fi dat aripile mele dar mi le-am pierdut. Am vrut să alung lacrimile cuiva ca tine dar aripile au fost atât de moi şi eu atât de slab încât ne-am prăbuşit amândoi. Atunci mi-au luat aripile şi mi-au spus că le voi căpăta înapoi doar când nimeni nu va mai plânge. Cu timpul m-am resemnat. Merg alături de tine şi te privesc cum îţi târăşti paşii, încercând să găseşti drumul pe care odată îl ştiai atât de bine. Cum aş putea să te ajut când nici pe mine nu m-am putut salva? Ce simplu ar fi fost să-ţi spun “nu există ratare” dar îngerii nu pot minţi. În schimb, au credinţă. Pentru toate clipele tale de îndoială, eu m-am târât în genunchi pănă la capătul lumii, pentru fiecare lacrimă de-a ta, eu am implorat cerul să-ţi mai dea o şansă şi atunci când tu ţi-ai plecat privirea, eu am ţinut speranţa în braţe ca să nu se piarda...ai grijă de tine..îngerul meu..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu