Mi-e dor si nu stiu ce sa mai fac cu acest dor. Am incercat sa il ascund in indiferentza, dar mai intens se iveste. Daca il ascund in adancul sufletului, acolo gaseste locul prielnic sa nasca si mai vioi... Il vad umbland pe strazi, in trecatorii care nu au nici o vina ca i se aseamana. Privesc la ei,poate cred ca sunt un pic nebuna de ii privesc asa:), dar nu stiu ei cat sufera inima mea dupa amintirea lui...
Stiu atat de bine ce inseamna dorul incat nu mai e chip sa ii opresc cresterea.
Dorul e mereu in departari,mereu cauta sufletele sensibile... Si atunci cand esti singur, dorul iti tzine de urat, itzi aduce aminte de momentele in care se numara pana la 2. Nu am incercat niciodata sa dau definitzii sentimentelor si nu cred in definitzii. Sentimentele si trairile vin de undeva unde nici nu exista exactitate si nu vreau eu sa limitez instinctul cu care le numim: "iubire", "dor", "suferintza" etc.
Dar sa revin la dorul meu,poate e plecat peste oceane, poate numai peste cateva ape, poate chiar la cateva strazi… dar exista si nu e povara,e greu si fara el... Mi-e dor de dorul meu, mi-e dor sa mai traiesc ce am trait, mi-e dor de buze, de maini, de parfumul cearsafurilor curate, de tine privind dimineatza ingandurat pe ferastra, printre jaluzele. Mi-e dor de camera ta si culorile de acolo, de tacerea ta, de noaptea ce ne prindea imbratzisatzi…Mi-e dor sa mai fim "noi, desi e un "noi" incomplet...
Mi-e dor si de copilul care am fost.. naiv..

Mi-e dor de trecut, de tot ce am trait... Fara dor nu as fi OM...
Mi-e dor sa iubesc...