îti spun târziu..

nu mai cred că unul şi cu una fac doi,
cel puţin pentru o vreme...
simpla socoteală de pe hârtie
e spulberată de timp
şi “noi” moare încet
legat de o invizibilă funie...
la început te iubeam, fără să ştiu de ce... într-un târziu am înţeles de ce nu te-mai pot iubit dar asta oricum nu mai contează.. ce rost are să mai caut de ce-uri? lucrurile vin şi pleacă, totul se repetă şi viaţa merge înainte..departe de noi..departe de tine..
credeam că este esential să comunicăm dar aveam să aflu că pot doar să vorbesc singură, că pot să urlu între patru pereţi, să plâng până când îmi pierdeam suflarea pentru că tu erai prea orb şi prea surd să mă auzi, preocupat fiind doar de propria persoană, de parcă universul începea şi se sfârşea cu tine.. aş fi putut să plec în orice clipă din viaţa ta..
şi dacă astăzi m-ai întreba de ce n-am făcut-o atunci, ţi-aş spune doar că aveam prea multe întrebări şi nici un răspuns..nu ştiam încotro mă îndrept, ce aştept, ce vreau de la mine, de la tine, de la noi de fapt.. şi atunci am plâns.. da, am plâns, stupid refugiu dar necesar.. am plâns mergând pe străzi aiurea şi lumea mă privea când indiferentă, când uşor compătimitoare, probabil întrebându-se dacă nu sunt nebună.
lumea mea nu începea şi categoric nu se termina cu tine. am înţeles că prezenţa ta nu-mi mai era necesară. mi-au trecut instantaneu şi fluturii din stomac şi au dispărut şi întrebările sâcâitoare de genul “oare ii mai pasă de mine?”. şi ştii ceva
tu n-ai bănuit nimic pentru că viaţa a mers mai departe, aparent fără nici o schimbare. nu ne-am despărţit atunci ci mult mai târziu, dar acela a fost momentul în care am simţit că visul meu s-a destrămat.. ştiam că nu te mai iubesc şi o parte din mine murise putin..
căutam confirmarea..şi am găsit.o... pe urmele amintirilor..