In 30 iunie 1936 s-a publicat romanul “Pe aripile vantului” al scriitoarei americane Margaret Mitchell.
“Pe aripile vantului” a fost declarat cel mai romantic film din toate timpurile. Scarlett O’Hara a ramas un simbol al puterii si pasiunii. Iar actrita, Vivien Leigh, a fost, si ea, o mare indragostita. L-a iubit pe Laurence Olivier pana la moarte.Sprancenele arcuite dramatic, talia “sugrumata”, ochii dati peste cap. Palida, sprijinita de o coloana dorica, in fata unui panou pictat cu turturele si ciresi infloriti. Sau ea, pierduta in bratele lui, iar el o priveste dominator si tandru in ochi. Amandoi sunt machiati intens cu negru. Vivien Leigh si Laurence Olivier in anii ‘40. Ea a ramas celebra pentru rolul Scarlett O’Hara din “Pe aripile vantului”. El, pentru Hamlet. Ea era mereu nervoasa, nelinistita, obositoare. Era rasfatata, mandra si foarte constienta de frumusetea ei. “Oamenii foarte frumosi fac propriile lor legi”, spunea ea, cinica. Zambetul de pisica, gropitele din obraji, ochii reci si verzi, silueta fragila. Vivien Leigh avea un tip rar de feminitate, impunea prin eleganta, cerea ocrotire si, nu in ultimul rand, avere. Facea parte din casta celor foarte talentati si alintati. Cei carora li se cuvin omagii, ploconeli si ofrande. Cu barbatii din viata ei a avut relatii profunde, consumatoare, tenebroase. Iubea pasional si era foarte geloasa. Olivier era mai in varsta cu sapte ani decat ea. Cei doi au avut un mariaj furtunos, presarat cu certuri si impacari sonore. Chiar daca enervantul, crudul, fascinantul, iubitul si detestatul Larry a divortat de ea, pentru, ca, evident, s-a inamorat de alta, Vivien l-a iubit pana la moarte. A avut pretentia sa i se spuna Lady Olivier si pastra poza lui pe semineu, acolo unde ar fi trebuit sa stea statuetele de Oscar. Acestea serveau altor scopuri, destul de edificatoare pentru respectul cu care trata ea premiile. Cu una dintre statuete proptea usa de la baie. Cu cealalta spargea nuci in bucatarie. N-a vrut sa divorteze de Olivier si a facut crize, scene si lesinuri. A amenintat ca se sinucide. Suferea de sindrom maniaco-depresiv, avea tristeti adanci si stari euforice, fuma enorm. Patru pachete pe zi. Fumatul a ucis-o lent. Vivien Leigh a suferit de tuberculoza, boala romanticilor, a murit la doar 53 de ani. Catre sfarsitul vietii, frumusetea chipului i se inecase intr-o expresie de suferinta, batranete prematura si durere. In “Primavara romana a doamnei Stone” (1961), interpreta rolul unei femei trecute, agatata cu disperare de imaginea ei de femeie fatala. Exploatata fara scrupule de un gigolo obraznic, cu bicepsii lui Warren Beatty. A urmat rolul Annei Karenina, care i s-a potrivit ca o manusa. Contesa sinucigasa, pasionala si patetica, apoi fragila Blanche du Bois, din “Un tramvai numit dorinta”. Avea o inclinatie speciala pentru melodrama si spunea ca “e mai usor sa-i faci pe oameni sa planga decat sa rada”.
Scorpion tipic, plina de magnetism, misterioasa si preocupata de fenomene oculte, ambitioasa si autodistructiva. Consulta horoscoapele de toate felurile. Exploziva combinatie cu Geamanul Olivier a esuat in pofida predictiilor. “Scorpionii ard lumanarea la ambele capete, se autodevoreaza si nu au deloc instinct de conservare, asa, ca mine. Eu plutesc intre fericire si chin, plang usor. Sunt un amestec intre hotararea mamei mele si optimismul tatalui meu. Sunt ingrozitor de posesiva. Sunt nonconformista. Spun ce gandesc si nu ma ascund.” Teribila femeie. Cand juca, era in transa. Si-a lasat fiica de izbeliste pentru a avea o cariera de succes, si-a parasit primul sot pentru a se marita cu Laurence Olivier. Pacatele tineretilor. A trait cativa ani buni intr-un interesant “patrulater conjugal”. Laurence Olivier era casatorit cu o oarecare Jill Esmond, ea era maritata cu primul sot, avocatul Leigh, care avocat a devenit bun “prieten” cu sotia lui Olivier. S-a maritat cu Olivier abia in 1940. Domnisoara de onoare pierduta i-a fost Katharine Hepburn. Cand bunul Larry o va fi parasit pentru Joan Plotwright, ea l-a acuzat de adulter, ca si cum ea nu ar fi facut acelasi lucru la vremea ei. Au urmat niste ani frumosi si rai. Pe vremea cand filma “Cezar si Cleopatra” a fost diagnosticata cu sindrom maniaco-depresiv. Incerca sa-i fie nevasta buna lui Larry, dar nu reusea. A pierdut doua sarcini, iar divortul i-a grabit sfarsitul. Era bolnava de TBC si fuma in continuare. Se insingurase. Prefera compania pisicilor ei siameze si recitea “Pe aripile vantului”, cartea care i-a schimbat viata. Scarlett O’Hara a fost rolul vietii ei. Multi au afirmat ca Vivien Leigh nu ar fi fost niciodata o mare actrita, dar ca naturaletea lui Scarlett a salvat-o de la uitare. Nedrepte afirmatii. E adevarat, “Pe aripile vantului” a fost un fenomen inca de la aparitia cartii. Clark Gable este Rhett Butler si nimeni altcineva. Fusese vorba ca rolul sa-i revina lui Laurence Olivier, ar fi fost o combinatie fatala pe ecran, cei doi amanti explozivi, dar Vivien nu a fost de acord. A avut intuitia exacta ca va fi pusa in umbra de el. S-a chinuit sa vorbeasca cu accent sudist, ea avea accent britanic, s-a straduit sa para topita de sarutarile lui Gable pe care nu-l suporta si care avea o respiratie de cowboy, fatala fragilei doamne care umbla cu sarurile dupa ea. Ura din rasputeri corsetele si crinolinele. Norocul ei cu talia de viespe de la mama natura. Se nascuse in India, iar mama ei privea timp de 15 minute in fiecare dimineata muntii Himalaya pe tot timpul sarcinii pentru ca frumusetea lor sa se rasfranga asupra viitoarei copile. A pastrat peste ani aerul exotic si complicat pe care il are o mica aristocrata englezoaica crescuta in Orient. Parea ca nici nu cunoaste gesturile prozaice ale zilei, ca nu mananca, de exemplu. “Farmecul unei femei e pe jumatate iluzie.” Sunt gandurile unei femei inteligente care a iubit mult si fara noroc.
“Pe aripile vantului” a fost declarat cel mai romantic film din toate timpurile. Scarlett O’Hara a ramas un simbol al puterii si pasiunii. Iar actrita, Vivien Leigh, a fost, si ea, o mare indragostita. L-a iubit pe Laurence Olivier pana la moarte.Sprancenele arcuite dramatic, talia “sugrumata”, ochii dati peste cap. Palida, sprijinita de o coloana dorica, in fata unui panou pictat cu turturele si ciresi infloriti. Sau ea, pierduta in bratele lui, iar el o priveste dominator si tandru in ochi. Amandoi sunt machiati intens cu negru. Vivien Leigh si Laurence Olivier in anii ‘40. Ea a ramas celebra pentru rolul Scarlett O’Hara din “Pe aripile vantului”. El, pentru Hamlet. Ea era mereu nervoasa, nelinistita, obositoare. Era rasfatata, mandra si foarte constienta de frumusetea ei. “Oamenii foarte frumosi fac propriile lor legi”, spunea ea, cinica. Zambetul de pisica, gropitele din obraji, ochii reci si verzi, silueta fragila. Vivien Leigh avea un tip rar de feminitate, impunea prin eleganta, cerea ocrotire si, nu in ultimul rand, avere. Facea parte din casta celor foarte talentati si alintati. Cei carora li se cuvin omagii, ploconeli si ofrande. Cu barbatii din viata ei a avut relatii profunde, consumatoare, tenebroase. Iubea pasional si era foarte geloasa. Olivier era mai in varsta cu sapte ani decat ea. Cei doi au avut un mariaj furtunos, presarat cu certuri si impacari sonore. Chiar daca enervantul, crudul, fascinantul, iubitul si detestatul Larry a divortat de ea, pentru, ca, evident, s-a inamorat de alta, Vivien l-a iubit pana la moarte. A avut pretentia sa i se spuna Lady Olivier si pastra poza lui pe semineu, acolo unde ar fi trebuit sa stea statuetele de Oscar. Acestea serveau altor scopuri, destul de edificatoare pentru respectul cu care trata ea premiile. Cu una dintre statuete proptea usa de la baie. Cu cealalta spargea nuci in bucatarie. N-a vrut sa divorteze de Olivier si a facut crize, scene si lesinuri. A amenintat ca se sinucide. Suferea de sindrom maniaco-depresiv, avea tristeti adanci si stari euforice, fuma enorm. Patru pachete pe zi. Fumatul a ucis-o lent. Vivien Leigh a suferit de tuberculoza, boala romanticilor, a murit la doar 53 de ani. Catre sfarsitul vietii, frumusetea chipului i se inecase intr-o expresie de suferinta, batranete prematura si durere. In “Primavara romana a doamnei Stone” (1961), interpreta rolul unei femei trecute, agatata cu disperare de imaginea ei de femeie fatala. Exploatata fara scrupule de un gigolo obraznic, cu bicepsii lui Warren Beatty. A urmat rolul Annei Karenina, care i s-a potrivit ca o manusa. Contesa sinucigasa, pasionala si patetica, apoi fragila Blanche du Bois, din “Un tramvai numit dorinta”. Avea o inclinatie speciala pentru melodrama si spunea ca “e mai usor sa-i faci pe oameni sa planga decat sa rada”.
Scorpion tipic, plina de magnetism, misterioasa si preocupata de fenomene oculte, ambitioasa si autodistructiva. Consulta horoscoapele de toate felurile. Exploziva combinatie cu Geamanul Olivier a esuat in pofida predictiilor. “Scorpionii ard lumanarea la ambele capete, se autodevoreaza si nu au deloc instinct de conservare, asa, ca mine. Eu plutesc intre fericire si chin, plang usor. Sunt un amestec intre hotararea mamei mele si optimismul tatalui meu. Sunt ingrozitor de posesiva. Sunt nonconformista. Spun ce gandesc si nu ma ascund.” Teribila femeie. Cand juca, era in transa. Si-a lasat fiica de izbeliste pentru a avea o cariera de succes, si-a parasit primul sot pentru a se marita cu Laurence Olivier. Pacatele tineretilor. A trait cativa ani buni intr-un interesant “patrulater conjugal”. Laurence Olivier era casatorit cu o oarecare Jill Esmond, ea era maritata cu primul sot, avocatul Leigh, care avocat a devenit bun “prieten” cu sotia lui Olivier. S-a maritat cu Olivier abia in 1940. Domnisoara de onoare pierduta i-a fost Katharine Hepburn. Cand bunul Larry o va fi parasit pentru Joan Plotwright, ea l-a acuzat de adulter, ca si cum ea nu ar fi facut acelasi lucru la vremea ei. Au urmat niste ani frumosi si rai. Pe vremea cand filma “Cezar si Cleopatra” a fost diagnosticata cu sindrom maniaco-depresiv. Incerca sa-i fie nevasta buna lui Larry, dar nu reusea. A pierdut doua sarcini, iar divortul i-a grabit sfarsitul. Era bolnava de TBC si fuma in continuare. Se insingurase. Prefera compania pisicilor ei siameze si recitea “Pe aripile vantului”, cartea care i-a schimbat viata. Scarlett O’Hara a fost rolul vietii ei. Multi au afirmat ca Vivien Leigh nu ar fi fost niciodata o mare actrita, dar ca naturaletea lui Scarlett a salvat-o de la uitare. Nedrepte afirmatii. E adevarat, “Pe aripile vantului” a fost un fenomen inca de la aparitia cartii. Clark Gable este Rhett Butler si nimeni altcineva. Fusese vorba ca rolul sa-i revina lui Laurence Olivier, ar fi fost o combinatie fatala pe ecran, cei doi amanti explozivi, dar Vivien nu a fost de acord. A avut intuitia exacta ca va fi pusa in umbra de el. S-a chinuit sa vorbeasca cu accent sudist, ea avea accent britanic, s-a straduit sa para topita de sarutarile lui Gable pe care nu-l suporta si care avea o respiratie de cowboy, fatala fragilei doamne care umbla cu sarurile dupa ea. Ura din rasputeri corsetele si crinolinele. Norocul ei cu talia de viespe de la mama natura. Se nascuse in India, iar mama ei privea timp de 15 minute in fiecare dimineata muntii Himalaya pe tot timpul sarcinii pentru ca frumusetea lor sa se rasfranga asupra viitoarei copile. A pastrat peste ani aerul exotic si complicat pe care il are o mica aristocrata englezoaica crescuta in Orient. Parea ca nici nu cunoaste gesturile prozaice ale zilei, ca nu mananca, de exemplu. “Farmecul unei femei e pe jumatate iluzie.” Sunt gandurile unei femei inteligente care a iubit mult si fara noroc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu