Dacă peste zece ani ai fi oarbă, dintre toate mâinile care îţi vor fi modelat sânii, le-ai recunoaşte pe ale mele?
Dacă mi-aş apropia buzele de urechea-ţi cum am făcut-o de atâtea mii de ori de-mi spuneai că se aude marea din gura mea înfiorată, oare s-ar mai auzi atunci?
Mi-ai mai recunoaşte limba fierbinte? Printre toate aromele care îţi vor fi bântuit dorinţele, ţi-ai mai aminti mirosul verde-crud-lăptos al trupului meu?
Ai mai şti că degetul care îţi scrie apăsat pe spate “te iubesc” e acelaşi pe care il sărutai hazliu înainte să-ţi pui mâna sub cap ca să te conducă în împărăţia somnului?
Dintre sutele de paşi care au bătut drumul nocturn de la patul tău în bucătărie şi înapoi, i-ai mai recunoaşte pe ai mei apăsaţi şi stângaci?Spune-mi iubita mea...
Mi-ai mai recunoaşte oftatul, dintr-o mie, când îmi merge greu? Dacă mi-ai pipăi pielea strânsă-n riduri moi împrejurul jurul cotului ai şti că sunt eu? Dar răsuflarea mea? Ai mai recunoaşte icnetele tastelor asuprite de mâinile mele în nopţile în care te culcai mai devreme?
Oare nu sunt eu singurul care mă strecuram în pat fără să-ţi tulbur visele? Mă opresc puţin din scris acum...Unde vreau să ajung cu atâtea întrebări la care n-aş putea suporta povara răspunsului greşit...?
Şi de ce-ar mai conta peste ani precizia amintirilor tale iubito? De ce-ar mai conta peste ani? Ce ciudaţi suntem noi oamenii...
Ne proiectăm fericirea şi dramele în viitor, negând iresponsabili prezentul. Căci dacă aş accepta prezentul iubito, tu n-ar mai trebui, oarbă fiind peste zece ani, să răspunzi la toate incertitudinile unei iubiri îngropate...
Dar când s-a îngropat iubirea? În prezent iubito...În prezent...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu