Te duci...

Te duci, si ani de suferinta

N-or sa te vaza ochii-mi tristi,

Inamorati de-a ta fiinta,

De cum zambesti, de cum te misti...

Si nu e bland ca o poveste

Amorul meu cel dureros.

Un demon sufletul tau este!!

Cu chip de marmura frumos.

In fata, farmecul palorii

Si ochi ce scanteie de vii,

Sunt umezi infioratorii

De lingusiri, de viclenii..

Cand ma atingi, eu ma cutremur...

Tresar...la pasul tau cand treci!

De-al genei tale gingas tremur

Atarna viata mea de veci!!

Te duci, si rau n-o sa-mi mai para

De-acum de ziua cea de ieri

Ca nu am fost victima iara

Neinduratelor dureri!!
C-auzul n-o sa-l mai intuneci

Cu-a gurii dulci suflari fierbinti

Pe frunte-mi mana n-o s-o luneci

Ca sa ma faci sa-mi ies din minti

Puteam, numiri defaimatoare

In gandul meu sa-ti iscodesc!!

Si te uram cu-nversunare, te blestemam

Caci te iubesc!!

De-acum nici asta nu-mi ramane

Si no sa am ce blestema

Ca azi, va fi ziua de maine

Ca maine, toti anii s-or urma!!

O toamna care-ntarzie

Pe-un istovit si trist izvor

Deasupra-i frunzele pustie

A mele vise care mor!!

Viata-mi pare o nebunie

Sfarsita fara-a fi-nceput

In toata neagra vesnicie

O clipa-n brate te-am tinut!!

(Mihai Eminescu)