Tu eşti tăcerea credinţelor mele

Pe care le risipesc şi le adun din nou în mine,

Cu fiecare cuvânt ce te cheamă

Cu fiecare surâs ce te-aşteaptă.

Tu eşti un ochi deschis

Spre întunericul sufletului meu,

Sub ploapa căruia se zbat

Zvonurile însângerate ale visurilor.

Tu eşti poate însăşi dragostea mea

Care crede numai în tine,

Limpezindu-şi apele

În frânturile surâsului tău.

Îţi port uneori paşii în priviri

Şi surâsul în joc de petale,

Îţi dărui zâmbete şi-ţi fur amintiri

Ascunse în şoapte domoale.

Sunt zîmbet şi lacrimi pe-acelaşi obraz

Sunt râs şi durere şi vise,

Sunt pusă pe şotii şi-s plină de haz

Şi-s tristă de genele-nchise.

Sunt basmul frumos dorit de-un copil,

Sărutul furat la-ntamplare,

Sunt scrisul stângaci în nopţi de april

Sunt prima şi ultima floare

Sunt mâinile tale duioase şi reci

Sunt noaptea ce n-o poţi rosti

Sunt visul purtat în gând de-amândoi

Sunt miezul de noapte şi zorii de zi.
Eu sunt un zbor frânt,

O melodie de aripi neterminată,

Un pas desculţ pe o plajă fierbinte,

Un zâmbet pierdut în râsul tău.

Eu sunt o scrisoare de dragoste,

Deschisă dar niciodată citită,

O mână alunecând pe un pian

Într-o simfonie a cuvintelor nerostite.

Eu sunt o fereastră deschisă

Spre zborul viselor tale,

Dar geamurile mi-au îngheţat fără rost

În ierni de aşteptare…

Tu eşti dimineaţa albă care-şi lipeşte

Trezirile reci şi moi de geam,

Tresarindu-mi tăcut în perdele

Ştiind că tu eşti tot ce am.

Tu eşti soarele cu fruntea fierbinte,

Stinsă într-un apus de nedesluşit,

Rostogolindu-şi visător chemările

Spre alte chemări.

Tu eşti cu ochii umezi

De surâsul stelelor,

Ce tremură adânc de dureros în mine

Când şoaptele mele ţi le dăruiesc.

Tu eşti noaptea cu iubiri necunoscute

De nimeni înaintea mea,

Care te stăpânesc şi pe care

Încerc îngenunchiat să o aleg în cuvinte.

Tu eşti primăvara cu inimi înflorite

Răsfirând crengile de cais,

În fiecare fereastră

A ochilor mei înfriguraţi care te aşteaptă.
Tu eşti răsuflarea de foc

A macilor lui August

Ce-mi îngenunchiază furtunile

Cu tot atâtea răsărituri pentru iubirea Ta.

Tu eşti ploaia copacilor

În tremurul serii de toamnă,

Şi cântecul meu

Te leagănă în braţe mângâietoare.

Tu eşti iarna cea pustie

Ce mă frânge în fiecare despărţire,

Cu ochi străini şi plecări nedefinite

Spre ţărmuri stinse de dor.

Tu eşti lumina din fiecare floare a grădinii mele

Care se înfioară sub numele tău,

Şi-şi înaltă miresmele

În sonoritatea albă a unei chemări.

Tu eşti tăria ce se ridică în copacii mei

Şi le înfloreşte crengile,

În ciorchini grei de culoare

Cu un zâmbet copilăresc.

Tu eşti cerul meu senin

Spre care-mi întorc cu dragoste privirile,

În fiecare noapte când caut răspuns întrebărilor mele

Dincolo de fărâma de lună oprită în geam.

tu eşti pasul nehotărât

Al străzilor mele înfrigurate,

Din dimineţile când te aşteptam

Cu aripi înălţate în zbor şi ochii înlăcrimaţi de durere.

Te iubesc cum iubesc dimineţile

Pure şi adevărate care-mi urcă-n vine,

Ca un cântec închis în trupul meu

Ce se aude mereu de dorul tău.

Te iubesc cum iubesc florile

Ce-şi înalţă culoarea sub ochii,

Unui albastru imens

Şi greu de strălucire.

Te iubesc cum iubesc cerul

Sprijinit pe frunţile noastre,

Ca un cântec uriaş de mâine

Ce ne uneşte visurile.

Mă întreb de-i cu putinţă

Ca tu să mă iubeşti

O ! Tu cel cu ochii...

Atât de limpezi şi frumoşi.

(George Şovu - Tu eşti)